dreamstime_s_34551002
dreamstime_s_34551002

“Bărbaţii nu plâng” este propoziţia-cheie ce pare să stabilească o dată pentru totdeauna nu doar raportul baieţilor cu sentimentele lor, dar şi raportul acestora cu sexul opus (denumit deloc întâmplător şi sexul slab). Pentru că, nu-i aşa, atâta vreme cât bărbaţii (adevăraţi) nu varsă lacrimi şi nu se lasă pradă efuziunilor sentimentale, reprezentantele sexului slab şi frumos se văd parcă nevoite să suplinească lipsa acestora prin exagerări tipic feminine. Ce vrem să spunem cu asta este că orice comportament extrem atrage după sine un alt comportament extrem. Şi, dacă a fost cândva o vreme în care treburile bărbaţilor păreau a fi complet şi definitiv separate de cele ale femeilor, vremurile alea au trecut, iar azi relaţiile echilibrate şi funcţionale sunt cele bazate pe respect reciproc, sprijin şi empatie.

Sigur că există o sumedenie de diferenţe între fete şi băieţi, dincolo de cele anatomice. Şi că încă din prima copilărie băieţii tind să dezvolte abilităţi pe care fetele par a le ignora aproape cu desăvârşire. Şi viceversa. Iar unul dintre capitolele la care fetele stau mult mai bine decât baieţii este comunicarea şi exprimarea sentimentelor. Toţi copiii, indiferent de sex, trec prin aproximativ acelaşi registru de stări, dezvoltă aproximativ aceleași  trăiri şi sentimente. Şi băieţii şi fetele manifestă în mod egal interes sau dezinteres, simt bucurie sau tristeţe, exuberanţă sau furie, plâng, râd, iubesc şi au cam aceleaşi fobii: spaima de abandon, de întuneric, de doctor etc. Şi dacă în prima parte a copilărie (până pe la aproximativ 3 ani) băieţii sunt şi ei „scuzaţi” pentru manifestările sentimentale, începând de pe la 4 ani marea lor majoritate încep să fie direcţionaţi prin educaţie către trăirea lor cu o jumătate de măsură sau chiar reprimarea lor. Vă sună cunoscut probabil exprimări de tipul: „Vai, dar eşti băiat mare, cum să plângi?” ori „Băieţii mari nu plâng!”  sau, mai rău, „Nu mai plânge, că nu eşti fetiţă!”

În aparenţă nu pare a fi nimic în neregulă cu astfel de exprimări, doar băieţii şi fetele sunt în mod evident diferiţi, nu-i aşa? Dar ce se întâmplă cu toate sentimentele pe care băieţii nu mai sunt încurajaţi să le exprime? Ele vor fi trăite în continuare, doar că nu mai sunt comunicate, iar cu timpul ajung chiar să fie etichetate de către copil drept „sentimente rele”. Este evident că aceeaşi judecată de valoare va fi aplicată şi în cazul sentimentelor celor din jur, mai ales a persoanelor de sex feminin. Mesajul indirect pe care îl va desprinde un băiat confruntat în fiecare zi cu obligaţia impusă de a-şi cenzura trăirile este acesta: doar cei slabi îşi trăiesc şi exprimă sentimentele, cei puternici le reprimă sau le ascund. Dincolo de acest mesaj, această interdicţie naşte frustrări şi resentimente. Un băiat care va fi constrâns să îşi controleze în permanenţă trăirile ar putea avea o adolescenţă mult mai dificilă, fie marcată de o rebeliune totală, fie de neîncredere majoră în propriile forţe şi sentimente. Iar mai târziu este foarte probabil să ajungă un adult cu toleranţă extrem de redusă la astfel de sentimente, ceea ce poate genera neajunsuri majore în societate, în cercul de prieteni sau în viaţa de cuplu.

Studiile de specialitate au demonstrat că băieţii sunt nişte comunicatori de sentimente mai puţin dotaţi decât fetele. Şi că de multe ori vor fi tentaţi să generalizeze o problemă care îi frământă decât să o atace direct. De exemplu, un băiat care îşi pierde părintele este tentat să o întrebe pe mamă ce se întâmplă cu copiii singuri (exprimându-şi astfel indirect o teamă), în timp ce o fetiţă va formula întrebare direct: ce se întâmplă cu mine dacă rămân singură?  Ceea ce înseamnă că pentru mamă efortul de decriptare a mesajului va fi mai mare în cazul unui băiat decât în cazul unei fete. De multe ori chiar şi băieţii încurajaţi în mod constant să comunice ajung să vorbească despre ceea ce îi frământă abia atunci când problema ajunge să se agraveze sau să genereze o alta. De curând revista Nature Neuroscience a publicat un studiu conform căruia traumele şi anumite experienţe puternice ale  părinţilor pot fi transmise mai departe până la două generaţii (copii şi nepoţi), explicând astfel diverse fobii sau tulburări comportamentale. Iar dacă efectul unei traume rămâne incriptat în materialul genetic pe care copilul îl primeşte, atunci nu este deloc improbabil ca efectul unei educaţii sexiste aplicate timp de sute de ani sau mai mult, să fi generat în timp această inapetenţă a băieţilor pentru comunicarea sentimentelor şi trăirilor.

 

Ce poţi face ca mamă dacă vrei să creşti un băiat empatic?

  1. Încurajează-l constant să-şi exprime  sentimentele, arată-i că acestea sunt importante atât pentru tine cât şi pentru el. Încearcă să vezi problema din spatele unei întrebări generale. S-ar putea ca acolo să se ascundă o frâmântare personală.
  2. Nu îl direcţiona exclusiv către activităţi băieţeşti şi lasă-l să te ajute la bucătărie dacă vrea să o facă. Veţi avea amândoi mai multe avantaje: el va învăţa să participe la treburile casei, iar tu îi vei căştiga încrederea ce se acordă doar unui coechipier.
  3. Atunci când ai o disconfort emoţional sau când te vede plângând, încearcă să îi explici pe înţelesul lui care este motivul şi lasă-l să îţi ofere sprijin şi mângâiere dacă vrea să o facă. Există încă percepţia greşită că anumite probleme nu trebuie să ajungă la urechile copiilor, însă e mult mai rău pentru copil să nu împărtăşeşti cu el motivul supărării tale sau să încerci să îţi maschezi starea. Pe de o parte, îi vei oferi un exemplu de necomunicare, pe de alta îl vei face să se simtă neimportant, de vreme ce nu ai încredere în el şi nu îi vorbeşti.
  4. Dacă ai şi o fiică, încearcă să nu faci discriminări de tratament evidente şi să nu manifeşti mai multă înţelegere faţă de sentimentele fetei decât faţă de cele ale băiatului.  Sentimentele lor sunt deopotrivă de importante, chiar dacă manifestările sunt diferite.

 

Bibliografie utilă:

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan